Fluorescenta unor ganduri

Privesti orasul, adormit sub pecetea nocturna. Nu e orasul meu, nu e orasul tau.E pur si simplu Tokyo sforaind. Dar nu numele orasului este relevant, ci doar imaginea lui, in miez de noapte.Poate fi orasul oricui doreste sa fie.A venit vremea sa-mi privesc orasul….Demult nu am mai facut asta… si acum m-am oprit din lungul drum, m-am asezat pe o piatra si imi scutur bocancii de praf…Orasul se asterne in vale, timid si tacut.Miile de luminite dau de stire ca mii de oameni locuiesc acolo, in blocurile acelea turn….Ce frumos ! Problema se pune in felul urmator : a venit vremea sa imi odihnesc oasele, fie si pentru o clipa, si sa ma gandesc sa renunt la orasul meu.E Luna plina…Si e frig…Tigara asta isi spune povestea , acompaniata de gandurile mele vechi si noi, de amagirile si dezamagirile mele.Ce sunt eu ? Sunt doar un biet suflet umil si calator.Ma opresc din vreme in vreme sa admir cate ceva , si apoi plec la drum, iar…. Orasul asta imi e atat de drag….E lumea pe care eu am visat-o de atatea ori.Si am iubit in el, am urat, am trait tot tacamul de sentimente ce strabat inima unui om…Nu regret nimic.Dar nu stiu daca iubesc, sau daca urasc.Acum nu mai stiu nimic….O sa radeti, dar…ma strig si nu ma mai regasesc.Nu-mi inchipuiam ca furia frumusetii orasului se va napusti asupra mea, asa , pe neasteptate…Doare sa privesc orasul si aud ca ma cheama, ca ma vrea iar in valtoarea sa.Dar eu ? Ce vreau eu ? Nu pot sa ma intorc si sa traiesc ca si cum n-as fi plecat niciodata , nu-mi sta in fire sa fiu asa.Imi scot carnetelul meu si scriu…
Odinioara imi placeau oamenii, imi placea sa-i analizez, sa-i studiez ca pe niste biete ciudatenii cu diverse figuri abstractizate si asezate sub diverse estetici, urate sau frumoase. Acum mi-e sila sa mai privesc pe oricine, pentru simplul fapt ca eu nu ma mai pot privi.Pesimism ? Nu, e doar ceea ce simt.De m-as intoarce…..va trebui sa revin de unde am plecat.Nu sunt o criminala sa ma intorc la locul faptei.Nu sunt o criminala pentru simplul fapt ca as rata fiecare crima, pentru ca nu as gandi limpede si in fond…..eu nu aduc moartea.Domnul Schopenhauer zice sa nu ne facem griji pentru prezent, sa nu mai invocam acel pacatos “daca”….De ce dracu’ sa-l invoci, cand stii ca nu poti schimba nimic din ce se intampla ? Cu ce te incalzeste sa zici “daca ar fi fost altfel….” ? Nu recunosti decat ca esti neputincios / neputincioasa in fata coltilor destinului.Nichita Stanescu spunea ca dragostea e leoaica tanara, eu cred ca viata insasi e un animal de prada care ne devoreaza, pe unii mai repede, pe altii mai incet..Dragostea ? Un cuvant tare ciudat si complicat.Nu am de gand sa vorbesc despre dragoste.Eu as vrea sa nu fiu aici, in clipa asta.Tu ai vrea sa dai inapoi timpul si lucrurile sa fie altfel….Eu inca nu stiu ce sa mai cred si ce sa mai fac, tu cauti o solutie…Mai e ceva de salvat ? Suntem doua suflete cenusii.Nu e vina ta, nu e vina mea, orasule drag ! Portile tale vor fi vesnic deschise pentru mine, chiar daca e locuit de…alte suflete.Imi asculti povestea, cu ochii inchisi si stinsi de durere, dar luminile tale inca clipocesc in bataia vantului rece de ianuarie…Jelitul vantului sa nu te doara, frustrarile mele sa nu te infranga, preaminunatule oras ce m-a gazduit pentru atat de putin timp ! Vezi tu, firea omeneasca e daruita uitarii.Simt durerea si veninul in cerul gurii ca un suvoi de sange care nu se mai opreste.O sa raman o vreme, sa te admir de aici, de sus…..O sa te veghez pana cand o sa imi simt mintea prea obosite sa se mai intrebe “de ce ?” , dar nu vei sti niciodata cand eu , sufletul din umbra , cel care te iubeste atat, o sa dispara precum a aparut.

Fragment ( I )

“Te iubesc pentru ca esti.
Te voi iubi pentru ca ai fost , esti si vei ramane marea mea dragoste , departe de plopii fara sot , departe de lacrimile varsate , departe de clipele care m-au tinut incordata .
Imi este dor de tine. Nu vreau sa ma mai intunec vreodata , nu vreau decat sa te pastrez in sufletul meu , nu vreau decat sa te invelesti cu mine in noptile reci , sa iti tin racoare iarna..
Fara tine…fara tine nu mai sunt eu. Uneori , nu stiu sa ma exprim , pentru ca te iubesc mult prea mult sa ma mai pot exprima.
Sunt seaca.Sunt impietrita in linistea asta apasatoare care s-a aruncat ca o patura neagra peste ochii mei.Gandurile mi se sparg precum valurile marii de stancile reci ale Golfului Uitarii.Nu ma lasa acolo ! Nu stiu sa innot, am uitat cum e sa te zbati sa nu te inneci , pentru ca te-am avut in bratele mele in tot acest timp , mi-a fost cald , mi-a fost si vreau sa-mi fie in continuare la fel de cald.
La tine ninge ? Sa nu-ti fie frig , pentru ca eu sunt aici , te astept si te iubesc mai mult ca oricand . Nu spui nimic … Asculta-ma , atat e tot ce iti cer. Oare as putea sa te conving de faptul ca te iubesc mai mult decat a iubit vreodata Luna intunericul ? 
Inca esti .Inca nu ai plecat . Dar maine ? Maine imi vei tranti usa sufletului tau in nas ? Iti voi fi doar un suflet strain ? O sa ma doara … O sa ma rastignesti si tu pe crucea uitarii ? 
Am sa te iubesc dincolo de mormant , pentru ca am jurat ca o sa te iubesc dincolo de marea trecere.”
 Ochii ii erau plini de lacrimi. Mainile nu mai voiau sa scrie. Se sperie , pentru ca muza …. Muza refuza sa-i mai vorbeasca.Si adormi, cu capul pe miile de hartii care ii atestasera dorintele si gandurile din acel veac sufletesc , veac tacut , plin de fericirile unui suflet ramas inca pe ganduri, cu podul palmelor sprijinind maxilarele trase de nesomn.  

Noiembrie..doar al meu.

Deschid ochii.Somnul nu vrea sa isi coboare aripile de pe pleoapele mele, dar insist..Privesc tavanul.Cine stie cate dimineti voi mai prinde asa? Cine stie cate dimineti n-o sa mai am timp sa privesc tavanul, ridicandu-ma plictisita si precum un robot, alergand spre serviciu ? Inca nu stiu, dar profit de timpul care mi-a mai ramas sa meditez indelung la panzele de paianjeni de prin colturile “grotei”.La dracu’ ! Azi…e Ziua Liliacului Blond.Ahaha…. imbatranesc..si am impresia ca nu mai stiu nimic din ce stiam anul trecut..Si melodia asta...Amy Macdonald – That’s the life, mi se potriveste atat de bine in clipa asta ! Imi vine sa ma ridic din pat si sa-mi aprind o tigara, doar ca vad aruncate pe birou medicamentele..NU trebuie sa mai fumez, NU trebuie sa gust pic de alcool ..Cum nu ?! Implinesc o ultima varsta cu “1” in fatza..Hmm.Si toti or sa fumeze si or sa se imbete si o sa trebuiasca sa fac pe gazda iubitoare si grijulie, sa le tin capatzanile in closet, ca nu cumva sa-mi murdareasca parchetul ?! Nu, asta-i prea de tot.Grota e tot grota, oricat de curata ar fi, si zau ca in afara peretilor mazgaliti de fumul de tutun (care se pare ca a “gravat” cu maiestrie) nu-i nimic interesant de vazut.Inca nu dorm cu capul in jos, dar m-am gandit ca ar fi interesant daca as dormi asa, pentru ca, adaptata la teoria lui Salvador Dali, forta gravitatiei nu m-ar atrage catre pamant, in mod firesc, ci inspre cer.Ceea ce mi se pare destul de logic.Trebuie sa ma trezesc si sa fac ordine pentru liliecii-oaspeti si mari amatori de alcool.Medicul de familie mi-a spus ca am faringo-laringita, cred, daca am retinut bine numele “diagnosticului”.Uite ce se intampla daca am facut pe Gene Kelly luni seara, pe la Piata Romana, cand lumea fugea cu umbrelele incotro apuca.Nu mai cred demult in pedepse divine, cum ca asta ar fi o atentionare din partea ei sa nu mai fumez sau sa nu mai gust pic de alcool.Mda..Ma trezesc. Fac curat timp de 4 ore, pe melodia Love street –The Doors si apoi ma trantesc iar in pat.Acum doua zile aveam vocea lui Barry White din cauza gatului, acum se pare ca imi revin, treptat.

 Azi am mai adaugat un an, am ingropat altul in calendar.Vi se pare ciudat ca sunt un pic nostalgica ? Oricine se simte putin aiurea cand inainteaza in varsta, si eu imi pun problema zilei de maine…Astept sa apara puhoiul de lilieci alcoolici, sa-mi devasteze grota fara nicio scuza..Hehe..Si afara e toamna, si e frig..si nu ar trebui sa ma simt singura, dar totusi ma simt, chiar daca stiu ca cineva e acolo.Imi vine sa urlu de fericire, imi canta sufletul la gandul ca pot iubi…Si iubesc fara teama, mai departe.Daca ma intrebati, dragi bloggeri, ce-mi doresc de ziua mea, n-as putea spune cu exactitate ce anume.Nu stiu.Imi doresc sa-mi mentin sufletul de copil pana cand o sa mor.Pana vine puhoiul, o sa privesc toamna cum isi face loc elegant in natura si in mine…Cred ca o sa ma plimb pana in Piata Romana, cu mainile in buzunar, cu a mea caciula de copil rebel, privind vitrinele si magazinele.Imi place sa observ oamenii si sa-i studiez.Nu fac asta de obicei, ci doar cand imi tace sufletul.Si azi am implinit 19 ani si imi tace sufletul.Nu, nu e un post trist, stimati cititori, e doar…tomnatic, sa zicem.Imi pastrez tacerea si imi pregatesc neuronii, care intr-o bucata de noapte or sa-si faca seppuku.Permiteti-mi sa inchei cu cateva versuri din Lucian Blaga, din poezia “De profundis” :

                                             "  Inca un an, o zi, un ceas –
                                               Si drumuri toate s-au retras
                                               De sub picioare, de sub pas.
                                               Inca un an si-un vis si-un somn –
                                               Si-oi fi pe sub pamanturi domn
                                              Al oaselor ce drepte dorm."  

   

Lumina

Intuneric..Bezna.Si zgomote pe care nu le pot pricepe vin din adancul in care ma aflu.Nu pot vedea.Dar stiu ca sunt in abis...Nu exista o alta zi.Pentru mine, sunt toate la fel.Nu pot sa ies din lichidul acesta care pare a fi un ocean de intuneric, nu vreau sa ies, pentru ca iubesc intunericul si il accept..De cateva ori am vazut niste bile albe deasupra apei..Palpaiau ,iar cand ma omora curiozitatea sa vad ce sunt de fapt, se stingeau.Si acum e la fel...Vad o bila alba ale carei raze imi bat drept in ochi..Nu ma lasa sa dorm.Dar nu stiu sa dorm, pentru ca nu vad nimic in jurul meu.Simt doar pielea elastica de pe mine si lichidul in care innot de cand ma stiu, care trebuie sa fie apa..Si pentru ca ori de cate ori razele bilei albe imi nu ma lasau sa dorm si ma speriau, pentru ca imi infatisau lumea in care traiesc, Imi aratau oceanul sfasiat de raze albe, pentru ca mi-era frica sa vad in ceea ce traiam, si stiam ca daca innot spre suprafata se vor stinge imediat, mi-am legat un picior de o epava de cateva secole, cu un lantz cat un piton..Si astfel, eram ocolita de tentatia de a ma duce spre suprafata, pentru ca nu ma puteam misca, si in acel moment, un zid se punea inaintea ratiunii mele, nelasandu-ma sa ma eliberez de zalele de metal care imi raneau piciorul...O sa spuneti acum "De ce , daca ai vazut lumina, te incatusezi singura ?" Ei bine, pentru ca totdeauna se stinge..Si ramaneam asa, legata de epava aceea, si inchideam ochii pana reveneam in bezna mea..Si lumina nu dura decat cateva secunde.Dar ca nu cumva sa ies la suprafata si sa ma trezesc plutind in aceeasi bezna , ca sa nu ma simt descoperita, prefer sa raman aici, in adancuri...Ce ciudat.Lumina aia nu se mai stinge..Nu, e imposibil.Se va stinge in 5, 4, 3, 2, 1...Nu. Nu s-a stins ! Nu stiu cat a trecut de cand sta aprinsa..Razele ei sunt mult mai puternice, si ma ingrozesc de cea ce vad aici, in adancul meu..Va dura lumina ?Ma va calauzi spre suprafata ? Ma intreb toate acestea in timp ce ma chinui sa-mi eliberez piciorul ranit, si abia acum vad ca am picior..Si vad un lichid gri ce tasneste dintr-o..rana care a luat urma lantului.Ma ingrozesc de ce membre posed.Totul era necunoscut pentru mine..Era negru..Iar fundul oceanului ma sperie, mi se pare ca zgomotele lugubre care ma inconjurau se intetesc.Demoni ? Smulg cu disperare lantul, simt niste intepaturi la rana aia...Durere ?! Imi lovesc tamplele cu pumnii, salbatica, plutind in apa, spre suprafata, ca un cadavru, doar ca sunt un cadavru legat de o epava.Ceea ce se petrece in jurul meu devine infernal.Nu am vrut sa vad niciodata lumina in mine..Dar stiu ca lumina trebuie sa nu se stinga.Nu acum, te rog, nu te stinge tocmai acum !!! As muri daca m-ai lasa aici, cu tot ce vad in jurul meu...Si in timp ce ma chinuiesc sa rup lantul, propriul meu lant, ridic ochii spre lumina.Devine din ce in ce mai puternica.Imi tin ochii spre ea, sa nu vad ce se mai afla acolo, langa mine..incerc sa ma eliberez, fara sa-mi iau ochii de la ea.Si ma desprind...si innot cu disperare spre suprafata, gandind sa nu se stinga tocmai acum, cand sunt ata de vulnerabila in raza ei...Tasnesc la suprafata, iar ceea ce se intampla e curios si cumplit : prima gura de aer..Nu, n-am respirat pana atunci aer...Simt cum abdomenul mi-e sfasiat de o sabie nevazuta, care imi iese prin spate..E dureros sa respiri.Am inspirat si expirat acea liniste cu voluptate..Inca zbatandu-ma sa nu ma scufund, am vazut lumina sa ...Ochii sai..linistea ochilor sai..Ochii sai m-au chemat din tenebrele mele..M-au trezit, m-au chemat la suprafata.Vad cum apa devine stravezie..Celelalte nu erau lumini..Dar aceasta..Ii simt caldura..Trupul meu, din albastru devine alb....Iar pe picior mi se scurge un lichid rosu..O data cu prima gura de aer, au curs si primele lacrimi...care mi s-au scurs pe buze..lent..In apa asta neagra nu am putut plange.Sa fi fost asta ceea ce imi lipsea ? Plang..pentru ca ma oglindesc in ochii sai..frumosi si curati..Imi vad chipul, pentru prima oara, ca dupa o viata ingropata in adancuri, unde nu te aude nimeni, nu te stie nimeni, unde nu ai unde sa te duci pentru ca acolo esti de cand te stii.Nici tu nu stii de cand existi..Dar ochii sai..acolo e fericirea, acolo e ceea ce ma face sa devin calda si sa am un lichid rosu care-mi alearga prin vene..Si irisii aceia minunati, angelici, ma privesc si ma oglindesc doar pe mine...Nu-i asa ca nu te stingi ?Nu-i asa ca n-o sa devin ce am fost ? Nu-i asa ca acum sunt deasupra a vechiului eu ?

Teoria teniei vs Religia scrisului

Oricat de oribil ni se pare acest parazit intestinal,are propria sa teorie.Eu am sa raportez teoria parazitului la arta de a scrie.O sa ridicati spranceana la inceput, stimati bloggeri, dar pe parcurs va veti dumiri.Ca sa dau un exemplu cat mai plastic in legatura cu teoria parazitului, stim ca doamnele din sec. al XIX-lea isi mentineau silueta inghitind larve de tenii, intrucat pe atunci nu erau elaborate dietele miraculoase de slabit.Iata si povestea sopranei si divinei Maria Callas.Se stie ca sopranele erau intotdeauna destul de voluminoase, insa Maria Callas si-a pastrat silueta de invidiat pe cai mai putin ortodoxe, sa zic asa.A acceptat ca in intestinele sale sa traiasca un astfel de parazit, pentru ca nu cumva sa se ingrase.Soprana a murit in chinuri, pentru ca tenia din interiorul ei se hranise cu tot ceea ce avea ea mai bun si ajunsese la dimensiuni mari, astfel incat nu mai incapea practic in trupul femeii.Si acum revin la arta scrisului... Toti cei care slujim arta scrisului ne numim cruciati, pentru ca scrisul nu reprezinta doar o arta, ci si o religie.Ne numim cavaleri ai acestei religii, ne supunem spiritul si ingenunchem inaintea ei.Unii dintre cavaleri sunt recunoscuti si aplaudati de o lume intreaga, altii inca isi cauta gloria ,iar altii nu se clintesc din umbra.Cand spui "Sunt scriitor" = iti recunosti religia, oricare ar fi ea, ortodoxa, catolica, s.a.m.d.Adica te-ai nascut cu aceasta credinta in suflet, cu acest minunata povara de a scrie, de a trece in fruntea cavalerilor de seama.Si acum fac referire la teoria teniei.Talentul nu iti poate fi implementat dintr-o data, brusc, precum o tenie in organism.Talentul ori il ai, ori nu.Fiecare dintre noi avem abilitati diferite, carora ne supunem, ne daruim cu trup si suflet.Talentul literar, daca nu exista aici, trebuie sa existe intr-un alt domeniu care sigur poate fi modelat.Nu poti sa te trezesti peste noapte si sa spui "Gata, sunt scriitor !".A fi scriitor este cumplit.Dar ceea ce se asterne pe hartie este minunat.Sentimentul este unic, incomparabil.Despre verbul a scrie vom vorbi in celalalt articol pe care vi l-am pregatit si urmeaza sa-l postez.Exista scriitori mari si scriitori buni.Sa-i alegem pe cei buni.i in celalalt articol pe care vi l-am pregatit si urmeaza sa-l postez.Exista scriitori mari si scriitori buni.Sa-i alegem pe cei buni.

Sub acelasi cer...

Incepe cu lucrurile marunte (bea-ti cafeaua, fumeaza o tigara, preda proiectul, semneaza prezenta, fa conferinte, discuta pe teme care nu-ti fac nicio placere).

Grabeste-te sa ajungi acasa (nu ma refer la cei patru pereti ).

Pe drum, fa ceva care sa te sperie, care sa te puna un pic pe ganduri...

Nu uita sa-i spui ca il/o iubesti.

Nu te chinui sa pari nimic... pur si simplu fii.

I-ai spus ca il/o iubesti ?Nu e nimic, mai spune-i o data, ca sa tina minte.

Si nu uita ca, indiferent de ce se intampla, sus e ceva care va leaga..distanta nu are prioritate.

Regreso a Moira (din seria cronicilor de film)

Acesta este primul film pe care vi-l recomand, din seria celor care vor poposi in cronica."Regreso a Moira", pelicula argentiniana, aparuta in 2006 si vizionata abia anul acesta in Romania, face parte din categoria filmelor pentru insomniaci.Echipa de distributie este formata din actori de aceeasi nationalitate ca si filmul, in regia lui Mateo Gil, un nume nu prea cunoscut in lumea filmului.Scenariul, mesajul transmis si efectul de dupa vizionare vor pune amprenta pe telespectator, astfel incat vei vrea sa il mai vezi de cateva ori, pana reusesti sa fii captivat complet de idila prezentata pe tava, frumos decorata cu sentimente si candoare.Spaniolii au intotdeauna ceva specific lor, ma refer la filmele artistice, nu la telenovele, au ceva care iti taie respiratia si te pun in situatia de a oscila intre suspans si visare..

Povestea incepe intr-un satuc dintre dealuri, unde Tomas, un varstnic scriitor de succes, se intoarce pe plaiurile natale dupa o indelungata absenta.Motivul intoarcerii sale este sinuciderea fara explicatie a sotiei.Din momentul in care pune piciorul in locurile in care a copilarit candva, Tomas are senzatii stranii.Intamplarea face ca in calea sa sa-i apara o carte de tarot, carte ce reprezinta Cartea Dragostei, aceasta fiind si lait-motivul filmului.O data ce cartea de tarot se afla in mainile sale, Tomas isi aminteste, incetul cu incetul, de povestea sa de dragoste, cand avea doar 16 ani, cu femeia cea mai frumoasa din sat, nou-venita printre sateni, mai mare decat el cu 10 ani.Imprejurarile nefericite fac ca satenii s-o considere pe tanara femeie vrajitoare, intrucat de la venirea ei nu mai ploua, animalele mureau, plus ca nu fusese vazuta niciodata la biserica.Curiozitatea il mana pe copilul Tomas sa intre in curtea femeii, pe ascuns, iar de aici lucrurile capata o intorsatura nefasta.Cei doi se indragostesc, si isi traiesc iubirea in intimitate, departe de gandurile celorlalti.Insa Tomas nu este sigur de dragostea Moirei, care este barfita ca este prostituata noaptea, iar gandul ca ar putea-o pierde il ucide pe dinauntru.Intr-un final, satenii, tot prin zapaceala si furia bietului Tomas o ard pe femeie, considerata vrajitoare, si ard tot ceea ce tine de existenta acesteia.Tomas, adult acum, si intors dupa atatia ani, isi aminteste cu o durere incomensurabila moartea iubitei sale din copilarie, femeia care i-a bantuit viata ani de zile, departe de casa.El incepe sa isi dea seama ca Moira nu l-a parasit nici dupa moarte.

Povestea se impleteste ingenios cu fantasticul, cu misterul, ceea ce transforma pelicula intr-un film cu toate ingredientele necesare pentru insomniaci.Dragostea dainuie si dupa moarte, sufletele se asteapta unul pe celalalt, se inlantuie iar lantul nu se rupe nici dincolo de moarte, caci ce e scris sa ramana unit, ramane unit.